Buna ziua Juli

Am vazut cu interes proiectul tau si te felicit pentru initiativa.

Sunt Gyuri Schimmerling, originar din Timisoara si plecat in Israel in '88. Emigrarea noastra seamana foarte mult cu povestea lui Marika - pe care o si cunosc din Timisoara - dar eu vreau sa povestesc altceva.

Acum citeva saptamini s-a prapadit la Tel Aviv, in virsta de 87 de ani unchiul meu Eugen Yohanan Goldman (Bubi), originar din Lugoj. Dupa moartea lui am primit si eu amintirile pe care le scrisese din perioada tineretii sale 1922-1947, printre care si un capitol despre emigrarea lui in Palestina (ian -feb 1941) pe care ti-l trimit.

El a reusit apoi foarte frumos in Israel, a intemeiat compania "Hever" de traduceri si a fost printre altele si cel care l-a tradus pe Kishon in engleza.

Daca gasesti textul interesant am fi bucurosi daca l-ai pune pe site si, poate sa apara si in carte

Cu stima

Gyuri Schimmerling

Israel

Istoria unei emigratii in Palestina (ian - feb 1941)

de Eugen Yohanan Goldman (Bubi)

Pagini trimise de Gyuri Schimmerling

Un vapor finantat de Organizatia Sionista Mondiala astepta in portul Constanta pentru a imbarca un grup de evrei austrieci ce ajunsesera in Iugoslavia. Ei erau planificati sa traverseze Dunarea si apoi sa se imbarce la bordul vasului “Dorian II”, ce urma sa ii duca mai departe in Palestina. Cam o suta de locuri erau rezervate pe vapor pentru evrei din Romania. Erau zeci de candidati pe un singur loc si in ciuda legaturilor unchiului meu, nu-i primisem cuseta.

Pe neasteptate s-a redeschis posibilitatea plecarii spre Palestina. Romania a refuzat sa dea viza evreilor austrieci care asteptau in Iugoslavia. Ei au fost retrimisi in Austria, unde au si pierit in lagare.

Acum erau 500 de locuri libere pe vapor si asa am fost acceptat. Taxa ceruta ar fi fost echivalentul pretului – in timpuri normale – pentru o cabina de pe un vas de croaziera, insa Boris, tatal meu, era dispus sa plateasca. Plecarea din Constanta a fost programata pentru mijlocul lunii ianuarie 1941. Pentru ca sa se poata imbarca evreii aveau nevoie de un permis special de la prefectura. Facusem si eu o cerere pentru a putea calatorii la Constanta, unde era punctul de imbarcare, dar tot ce primisem era un permis inutil de calatorie la Timisoara. Boris a angajat un avocat legionar care nu s-a jenat sa incaseze "spurcatii bani jidovesti", dar nu a procurat permisul necesar. In cele din urma s-a gasit drumul pina la oficialul care trebuia mituit si permisul a fost acordat.

Mai aparuse insa o problema neprevazuta. In seara de Craciun intilnisem o fata pe care o cunoscusem in vara. M-am dus la ea acasa si ne-am simtit bine. Trei zile mai tarziu am descoperit ca luasem gonoree.

Era o situatie penibila. Vaporul urma sa plece in trei saptamini si eu eram acolo neputincios in fata acestei boli stupide. Din fericire, in ce priveste sexul, relatiile cu Boris, tatal meu, erau de asa natura incit era mai simplu sa primesc bani pentru vizitele la Hotelul Imperial decit sa-mi cumpere echipament pentru laboratorul de chimie.

In timp ce alti baieti care luasera gonoree se temeau sa povesteasca parintilor, mergind pe la diversi vraci si suportind consecintele, m-am dus direct la Boris sa ma consult. M-a trimis la Dr. Grun, cel mai bun medic din Lugoj, care a confirmat diagnosticul si a prescris tratamentul. Penicilina inca nu fusese inventata si tratamentul cel mai avansat includea sulfa, care nu era deocamdata procurabila.

Prin urmare doctorul a fost nevoit sa revina la tratamentul traditional si sa prescrise spalari interne asociate de ceea ce Dr. Grun numea in gluma - "Wer die Liebe nicht kennt, weiss nicht wie der Lapis brennt" - cel ce nu a iubit niciodata nu stie cum arde nitratul de argint.

Bunul doctor imi calma si alte temeri – glumind – cel putin asa speram:"Fiecare gonoree e vindecabila, in afara de prima".

Tratamentul radical si-a facut efectul asa ca, in citeva zile inainte de planificata plecare, am fost declarat vindecat.

Conform prescriptiilor scrise primite, ni se permitea sa luam cu noi – in afara de hainele cu care eram imbracati – o ranita care sa nu cintareasca mai mult de 10 kg si valuta straina, echivalenta cu suma enorma de doua lire sterline. Desi ma straduisem, nu imi incapeau toate bunurile necesare in ranita, asa ca am mai luat si o mica valiza cu mine. Nu s-a permis sa iau valiza pe vas, asa ca am trimis-o inapoi la Lugoj. Bine-nteles ca valiza nu a ajuns niciodata la destinatie.

In acel moment eram preocupat sa ma arat cit mai tare, sa-mi infring orice pornire sentimentala. Asa ca, atunci cind m-am despartit de Boris si de fratele meu Georgi, nu i-am imbratisat, ci pur si simplu ne-am strins cu totii mina.

Un numar de alti evrei din Lugoj erau de asemenea in trenul spre Bucuresti, la fel ca si citva soldati germani cu care incepuseram o conversatie. Le-am povestit despre scopul calatoriei noastre. Germanii ne-au spus ca-i pacat de efort deoarece ei, germanii, vor ajunge in Palestina chiar inaintea noastra.

Ajunsi in portul Constanta emigrantii au fost martori la plecarea membrilor Legatiei Britanice. Citeva zile Romania se alaturase Axei, ceea ce l-a deteminat pe Churchill sa remarce cu umor: "Mi se pare corect, data trecuta au fost de partea noastra".

Barbati si femei sprijiniti de punte fluturau steagul Uniunii in timp ce soldatii germani fotografiau evenimentul.

Emigrantii se adunasera pe terminal si procesiunea incepu cu controlul vamal.

Orele treceau si incepura sa circule zvonuri rele despre vasul in care urma sa ne imbarcam. Se spunea ca era complet inoperabil si ca in mod sigur se va scufunda. Conditiile la bord erau teribile, insa totusi am reusit sa telefonez acasa si sa-i spun lui Bela, unchiul meu – care raspunse la telefon – ca si in cazul in care, dupa cum se zicea, conditiile erau groznice, noi eram hotariti sa plecam.

Cu cit trecea timpul preturile in restaurantul portului cresteau, dar nu era nici o miscare. In sfarsit, mult dupa miezul noptii, s-a dat ordinul de imbarcare. La urcarea pe vas se mai verificasera inca o data pasagerii. Pretiosul pasaport al meu mi-a fost luat cu promisiunea ca mi se va returna pe vapor. Nu l-am mai reprimit niciodata.

Pe vapor emigrantii au fost primiti de cei care erau deja pe vapor si care petrecusera deja citeva luni astfel, mai intii in Sulina si apoi in Constanta. Multi dintre ei erau membri ai unor grupuri organizate de halutzim. (Unul dintre ei era Abba Berdicev care va deveni mai tirziu erou national dupa ce s-a oferit voluntar sa fie parasutat inapoi in Romania unde a si fost prins si executat de nemti).

La chemarea unui prieten lugojean care apartinea organizatiei Habonim m-am dus sa stau in zona lor.

Vasul “Dorian II” navighind sub pavilion panamez era un fost remorcher. Avea doua motoare puternice cu aburi si doua elice. Ca sa poata incapea asa de multi pasageri, pupa si prova au fost completate cu priciuri de lemn, pe fiecare prici incapind sase persoane. Spatiul asigurat fiecarui pasager era cam de 1,6 m³ asigurind o apropiere totala intre ei.Un sir de robinete era amplasat pe o parte a puntii pentru spalarea oamenilor, asternuturilor sau a tacimurilor. Din robinete curgea apa de mare rece. Veceurile erau niste cabine cu o gaura prin care necesitatile cadeau in apa. Ca sa grabeasca operatiunea, erau niste bete lungi in fiecare cabina si un pasager cu simt al umorului scrisese un cintecel despre viata de pe “Dorian”. Refrenul zicea "Foloseste batul, nu te jena".

M-am tirit pina la priciul meu si adormisem. Citeva ore mai tirziu m-a trezit zgomotul motoarelor. Pornisem la drum!

Cum se crapa de ziua toti pasagerii se strinsesera pe punte. Era ger, dar marea era calma. Aveam o senzatie mareata de aventura, era ca si cum aerul curat, sarat, spalase toate amintirile despre persecutiile suferite. In fine eram liberi.

Logic ar fi trebuit sa ne temem: un razboi era in plina desfasurare, multe vase erau torpilate fara sa mai amintim de valoarea vasului care era dubioasa. Cu toate astea nu era nici un fel de teama pe bord, oamenii erau fericiti sa fi scapat de fascisti si faptul ca erau intre prieteni le intarea starea de siguranta, in special printre cei tineri.

A doua zi la prinz, am juns la Varna. Nu s-a permis accesul in port, asa ca a trebuit sa aruncam ancora in rada. Un mare numar de evrei bulgari ni s-au alaturat. Unii dintre ei, cu biletul in mina, isi cautau cabina al carei numar era scris pe bilet. Asta a stirnit ilaritate si glume din partea celor vechi si i-a dezumflat pe bulgari care au inteles ca au fost pacaliti.

Erau multe vapoare in port si barci mici care navigau printre ele. Pe una din ele erau 6 mateloti bulgari si cu un ofiter. S-au apropiat de “Dorian” si unul din marinari striga catre cei de pe Dorian: "Nu va duceti in Palestina, stati cu noi in Bulgaria, n-o sa vi se intimple nimic rau". Astfel de remarci nu se puteau auzi de la romani si pasagerii au fost profund miscati de aceasta mica expresie de prietenie.

Deodata incepu o furtuna puternica.Vasul incepuse un tangaj periculos si pasagerilor li s-a ordonat sa se intoarca in cabine. Deoarece plecarea din Varna era planificata numai peste citeva zile focurile fusesera stinse motoarele nu puteau fi activate pe moment.

Deodata vasul incepu sa pluteasca si sirenele emiteau semnale puternice. Pasagerii intrasera in panica, unii mai in virsta spuneau rugaciuni. Deodata se auzise o bubuitura puternica si vasul se oprise brusc. Vaporul esuase pe o stinca.

Ce se intimplase intr-adevar s-a descoperit doar a doua zi. Proprietarul vasului, un tip dubios, Shapira, conspirase cu capitanul grec sa scufunde vasul si sa incaseze banii de asigurare. In culmea vijeliei capitanul dezancorase vaporul si fugise impreuna cu tot echipajul – cu exceptia unui singur marinar – in singura barca de salvare aflata la bord. Ideea era ca “Dorian” sa pluteasca in largul marii si sa se scufunde. Din fericire vintul batea din directie opusa si vasul se indreptase spre tarm, unde esuase pe o stinca.

A doua zi autoritatea portuara a Varnei trimisese o barca care reusise sa inlocuiasca ancora si sa traga vasul de pe stinca cu avarii usoare. Comandantul si echipajul s-au oferit sa se reintoarca la cirma, dar li s-a spus ca nu sint doriti.

Un turc virstnic, a fost angajat ca si capitan. Unul dintre pasageri lucrase multi ani ca functionar in companii de navigatie asa ca el era numit comandantul "de-facto", iar echipajul consta din Marin, singurul marinar care nu a parasit vasul si citva voluntari dintre halutzimi.

Dupa citeva zile de navigatie lina, “Dorian” trecuse Bosforul si ancorase in Istanbul.

Din nou nu ni s-a permis accesul in port. Autoritatile incercau sa imbarce pe vapor si citiva supravietuitori de pe un mic vas care se scufundase in Marea Marmara si citiva borfasi adusi direct din puscarie. Intrucit vasul era si asa supraincarcat, li s-a refuzat urcarea. Au izbucnit chiar lupte intre politia turca si halutzimi. Pina la urma halutzimii au cedat fiindca turcii amenintasera sa opreasca aprovizionarea cu apa si mincare.

Marea Marmara isi avea numele de la faptul ca apa era lina ca marmura. Cu toate astea furtunile - desi rare - sunt acolo extrem de infricosatoare. Cu citeva saptamini in urma se scufundase un vas cu evrei bulgari prins intr-o asemenea furtuna. Cind “Dorian” a ajuns la locul naufragiului, o coroana a fost aruncata in apa si s-au spus rugaciuni.

Dardanelele au fost trecute fara incidente si vaporul isi continuase drumul in Marea Egee. Vremea era superba, moralul pasagerilor se imbunatatise. Un timp ne temusem ca turcii ne vor trimite inapoi in Romania, asa cum aveau sa faca ceva mai tirziu cu vasul “Struma”, care avea sa se scufunde cu toti pasagerii. Totusi conditiile de igiena erau rudimentare si unii dintre pasageri se imbolnavisera de riie si nu primeau nici un fel de tratament.

In acea noapte, o alta furtuna teribila izbunise si durase toata ziua. Toata lumea, inclusiv capitanul turc si echipajul amator aveau rau de mare si rezervorul de apa se golise. Spre seara “Dorian” reusise sa ancoreze in apele relativ mai calme ale unui golf. Furtuna s-a dezlantuit cu inversunare timp de 3 zile si doar in a patra zi indraznise capitanul sa se intoarca in marea deschisa. Spre seara ancora in insula Lesbos. Capitanul portului care urcase pe bord, spusese ca italienii bombardasera insula doar cu o ora in urma. Era punctul culminant al razboiului italo-grec si “Dorian” nu mai era in apele neutre turcesti, ci in plina zona de batalie.

Rezervorul de apa fusese repede reumplut si se pornise din nou la drum.

Nu au mai fost alte incidente in afara fapului ca s-au rationat portiile de apa si de alimente.

Trecind pe linga Beirut, un avion de lupta francez se apropiase de vapor si trimisese semnale Morse. Nimeni nu le putuse descifra si avionul n-a mai insistat. “Dorian” isi continuase drumul. Citeva ore mai tirziu se vedea deja coasta Palestinei si vaporul a fost oprit de patrula de coasta a portului Haifa.