It is always pleasant to be reminded of the things we can be proud of as Jews. But I was disappointed to see that the author (apparently a “post-Zionist”) had to spoil his nice, upbeat article by taking a dig at those Jews he happens to disagree with.
I feel I have to respond to this. Anyone who is bored by political discussions, please go ahead and delete.
The issue of Hebron is not a matter of a few crazy fundamentalists. The issue is whether Jews are to have any access to Hebron at all. Abandoning the right of any Jews to live in Hebron would in the short or medium term mean Jews would lose their access to the holy sites there.
It would also be a cynical way of admitting defeat to the Palestinians, because by evacuating Hebron, Israel would be acknowledging the right of the Palestinians (at present as well as in any future state) to keep this city Judenrein (= the Nazi term for a city free of Jews). This is based on today's reality. I am not saying mistakes were not made by Israel in the past...by the way, which "past" should we talk about? 1967, 1948, or two thousand years of Jewish presence in Hebron?
How interesting that the people who suggest creating a Jew-free Palestinian State in the West Bank and Gaza, are the same people who suggest admitting a certain number of (additional) Arabs into Israel proper (even after the creation of the Palestinian state.)
It is apparently a one-way street that these well-meaning people are proposing:
Palestinians should be able to live everywhere, but not Jews. Palestinians must have access to their “third most important holy place (Jerusalem)” but Jews cannot have access to the second-most holy place of the Jews (Hebron).
Hebron has always been a thorn in the side of leftists (Jewish and Christian alike) because of the 1929 massacre. They do not like to remember this event because it puts the lie to the politically correct belief that all of the Palestinians’ frustration and Jew-hatred is a result of Israel’s colonization policies, and that the end of the occupation would be a big step towards peace.
The Jewish victims of the pogrom in Hebron were not even Zionists (!), and there were no “occupied territories” in 1929. So could someone out there please explain:
Why did the Palestinians in Hebron want to kill the Jews, and why would retreating from the West Bank make them abandon this goal?
…………………, it would be lovely if we could just sit back and enjoy our Nobel prizes and keep our minds on those areas Jews have excelled in. But Israelis have to live with an enemy whose bottom line is Israel’s destruction, and “nice people” who count our lofty prizes shouldn’t snipe at them.
Kol tuv,
Laura
I feel I have to respond to this. Anyone who is bored by political discussions, please go ahead and delete.
The issue of Hebron is not a matter of a few crazy fundamentalists. The issue is whether Jews are to have any access to Hebron at all. Abandoning the right of any Jews to live in Hebron would in the short or medium term mean Jews would lose their access to the holy sites there.
It would also be a cynical way of admitting defeat to the Palestinians, because by evacuating Hebron, Israel would be acknowledging the right of the Palestinians (at present as well as in any future state) to keep this city Judenrein (= the Nazi term for a city free of Jews). This is based on today's reality. I am not saying mistakes were not made by Israel in the past...by the way, which "past" should we talk about? 1967, 1948, or two thousand years of Jewish presence in Hebron?
How interesting that the people who suggest creating a Jew-free Palestinian State in the West Bank and Gaza, are the same people who suggest admitting a certain number of (additional) Arabs into Israel proper (even after the creation of the Palestinian state.)
It is apparently a one-way street that these well-meaning people are proposing:
Palestinians should be able to live everywhere, but not Jews. Palestinians must have access to their “third most important holy place (Jerusalem)” but Jews cannot have access to the second-most holy place of the Jews (Hebron).
Hebron has always been a thorn in the side of leftists (Jewish and Christian alike) because of the 1929 massacre. They do not like to remember this event because it puts the lie to the politically correct belief that all of the Palestinians’ frustration and Jew-hatred is a result of Israel’s colonization policies, and that the end of the occupation would be a big step towards peace.
The Jewish victims of the pogrom in Hebron were not even Zionists (!), and there were no “occupied territories” in 1929. So could someone out there please explain:
Why did the Palestinians in Hebron want to kill the Jews, and why would retreating from the West Bank make them abandon this goal?
…………………, it would be lovely if we could just sit back and enjoy our Nobel prizes and keep our minds on those areas Jews have excelled in. But Israelis have to live with an enemy whose bottom line is Israel’s destruction, and “nice people” who count our lofty prizes shouldn’t snipe at them.
Kol tuv,
Laura
Laura,
The New York Times article, in my reading, is a heart-warming eulogy of Israeli achievements, written by David Brooks, a brilliant NYT columnist.
He heaps praise on the Israelis, but also warns of the continous and thwarting sense of insecurity which could drive « the best and the brightest » out of the country. In the whole article there is just one sentence that cautiously points to a problem : the settlers in Hebron are surrounded by thousands of « angry Palestinians ». Brooks doesn’t mention the hundreds of Israeli soldiers who risk their lives watching over them.
Brooks wants to remind Israelis that « painful concessions » must be made in exchange for a solution of the problem. From Ben Gurion to Begin and Sharon, the heads of the Israeli government understood that compromises and sacrifices must be made. When and how and how much, that’s a different story.
I think that « tit for tat » thinking, recalling the past and thus making the future impossible is counter-productive and, in this special case, clouding the pure joy and pride we can feel when reading Brooks’ article.
Getta
The New York Times article, in my reading, is a heart-warming eulogy of Israeli achievements, written by David Brooks, a brilliant NYT columnist.
He heaps praise on the Israelis, but also warns of the continous and thwarting sense of insecurity which could drive « the best and the brightest » out of the country. In the whole article there is just one sentence that cautiously points to a problem : the settlers in Hebron are surrounded by thousands of « angry Palestinians ». Brooks doesn’t mention the hundreds of Israeli soldiers who risk their lives watching over them.
Brooks wants to remind Israelis that « painful concessions » must be made in exchange for a solution of the problem. From Ben Gurion to Begin and Sharon, the heads of the Israeli government understood that compromises and sacrifices must be made. When and how and how much, that’s a different story.
I think that « tit for tat » thinking, recalling the past and thus making the future impossible is counter-productive and, in this special case, clouding the pure joy and pride we can feel when reading Brooks’ article.
Getta
HERTA MULLER
si ROMÂNIA DE SUD -VEST
Romanul „ ÎNCA DE PE ATUNCI VULPEA ERA VÂNATORUL” de Herta Müller ( Editura Humanitas - fiction, 2009), are o tema 100% româneasca; citind, recunosti nu numai zona ci si majoritatea locatiilor la care se desfasoara actiunile.
Nu acelasi lucru se poate spune despre comuna în care s-a nascut romanciera, recent laureata a premiului Nobel pentru literatura. Cunosc teritoriul si chiar comuna Nitchidorf, referirile la acesta sunt omise, desigur voit.
Actiunea romanului se desfasoara în perioada finala a regimului ce s-a sfârsit în decembrie 1989, reflectând fidel starea zonei, conditiile politico -sociale si economico - culturale ale majoritatii populatiei.
Tabloul ce ni se înfatiseaza este sumbru, cladirile stereotipe inspira repulsie, zonele nelocuite salbaticite si devastate, cea mai mare parte a populatiei prost îmbracata cu deprinderi primitive, vicioase ce-si duc traiul de azi pe mâine.
Pe acest fond apar câteva personaje pe care se axeaza actiunea vizând vorbe, scrieri si cântece ce ar ataca pe conducator si regimul. Protagonisti sunt profesoara Adina, prietena ei Clara- functionara, Pavel-ofiter superior la securitate, medicul Paul. La care se adauga doua învatatoare, doua functionare, un soldat în termen, un director de intreprindere, un portar si doua femei de serviciu, cât si anonimi - muncitori, tarani, militari, în mare parte la securitate, militieni, vagabonzi, pietoni si pasageri.
O alta caracteristica a romanului este simbolistica, începând cu titlul, vulpea semnificând siretenia, prefacatoria, lipsa de scrupule, samavolnicia caracteristica organelor de represiune si în acelasi timp animalul ce-si înhata prada, victima predestinata, urmarita si cu ajutorul microfonului implantat în blana ce împodobeste locuinta victimei.
Alte simboluri sunt viermele, furnica, gândacii, molia, dar si câinele, pisica, soarecele si nu în ultimul rând dintele de aur si autoturismul negru.
Actiunile sunt evidente, supravegherea si urmarirea oamenilor si cu precadere a celor care ar putea sa fie potrivnice regimului, la care se adauga racolarea de informatori si gasirea unor tapi ispasitori. În acelasi timp sunt prezentate crâmpeie din viata de huzur al celor favorizati de regim, amoralitatea lor, privilegiile de care se bucura.
Marea masa este descrisa cu greutatile vietii si goana lor dupa mici satisfactii materiale dar si cautarea de placeri la îndemâna - mâncare, bautura, sex.
Stilul alert, cursiv, suspansurile cât si rezolvarile neasteptate confera o lectura interesanta în ciuda temei obscure si negativiste.
Francisc Schneider
si ROMÂNIA DE SUD -VEST
Romanul „ ÎNCA DE PE ATUNCI VULPEA ERA VÂNATORUL” de Herta Müller ( Editura Humanitas - fiction, 2009), are o tema 100% româneasca; citind, recunosti nu numai zona ci si majoritatea locatiilor la care se desfasoara actiunile.
Nu acelasi lucru se poate spune despre comuna în care s-a nascut romanciera, recent laureata a premiului Nobel pentru literatura. Cunosc teritoriul si chiar comuna Nitchidorf, referirile la acesta sunt omise, desigur voit.
Actiunea romanului se desfasoara în perioada finala a regimului ce s-a sfârsit în decembrie 1989, reflectând fidel starea zonei, conditiile politico -sociale si economico - culturale ale majoritatii populatiei.
Tabloul ce ni se înfatiseaza este sumbru, cladirile stereotipe inspira repulsie, zonele nelocuite salbaticite si devastate, cea mai mare parte a populatiei prost îmbracata cu deprinderi primitive, vicioase ce-si duc traiul de azi pe mâine.
Pe acest fond apar câteva personaje pe care se axeaza actiunea vizând vorbe, scrieri si cântece ce ar ataca pe conducator si regimul. Protagonisti sunt profesoara Adina, prietena ei Clara- functionara, Pavel-ofiter superior la securitate, medicul Paul. La care se adauga doua învatatoare, doua functionare, un soldat în termen, un director de intreprindere, un portar si doua femei de serviciu, cât si anonimi - muncitori, tarani, militari, în mare parte la securitate, militieni, vagabonzi, pietoni si pasageri.
O alta caracteristica a romanului este simbolistica, începând cu titlul, vulpea semnificând siretenia, prefacatoria, lipsa de scrupule, samavolnicia caracteristica organelor de represiune si în acelasi timp animalul ce-si înhata prada, victima predestinata, urmarita si cu ajutorul microfonului implantat în blana ce împodobeste locuinta victimei.
Alte simboluri sunt viermele, furnica, gândacii, molia, dar si câinele, pisica, soarecele si nu în ultimul rând dintele de aur si autoturismul negru.
Actiunile sunt evidente, supravegherea si urmarirea oamenilor si cu precadere a celor care ar putea sa fie potrivnice regimului, la care se adauga racolarea de informatori si gasirea unor tapi ispasitori. În acelasi timp sunt prezentate crâmpeie din viata de huzur al celor favorizati de regim, amoralitatea lor, privilegiile de care se bucura.
Marea masa este descrisa cu greutatile vietii si goana lor dupa mici satisfactii materiale dar si cautarea de placeri la îndemâna - mâncare, bautura, sex.
Stilul alert, cursiv, suspansurile cât si rezolvarile neasteptate confera o lectura interesanta în ciuda temei obscure si negativiste.
Francisc Schneider
Sunt sub impactul lui Christian Boltanski cu o instalatie pe tema Soahului, dar poate si a vietii si mortii, a destinului. Am vazut aseara filmul instalarii expozitiei cu comentariile autorului. Lucrarea e in spatiul median de la Grand Palais, deja in sine extraordinar prin dimensiune ( art nouveau, lumina vine de sus, din bolta de sticla), se aud bataile inimii tot timpul, pe jos in parcele precis delimitate sunt doar haine de diferite culori si pentru diverse varste, intr-o parte o piramida imensa de haine din care o gheara de macara extrage mereu haine pe care le ridica pina la bolta apoi le lasa sa cada in mormanul piramidal. Impresia e extem de puternica, destul de apasatoare, ma urmareste si azi, dar artistul cauta mai ales sa fii in lucrarea lui, sa simti impactul emotional si nu rational. In fiecare seara sunt si mese rotunde, de pilda a fost una pe tema memoriei si arta, simbata e una pe tema arta si tragic.
DVD-ul pe care l-am luat si pe care vreau sa il vad cu studentii de la Antropologia memoriei si cine o mai fi interesat din actualii si fostii studenti, contine si un film cu autorul, cu alte opere ale lui, un fel de "minimalism expresionist" cum zice el, a lucrat si in Germania si in alte locuri. Asupra mea a avut un impact f. puternic ( e o sugestie de masina a mortii, cu mana destinului sau a lui Dumnezeu care alege la intimplare) si ma si intereseaza ca artist care lucreaza pe memorie, mi s-a parut apropiat de ce face Tadeusz Kantor si cind am citit o revista am vazut ca se inspira din Kantor cu "teatrul memoriei" ( "Clasa moarta"). In plus el lucreaza la o arhiva a batailor inimii, poti merge acolo sa iti inregistrezi inima pentru arhiva batailor inimilor care va fi instalata intr-un muzeu de pe o insula japoneza (e in film) intr-un arhipelag de o frumusete izbitoare.
Smaranda Vultur
DVD-ul pe care l-am luat si pe care vreau sa il vad cu studentii de la Antropologia memoriei si cine o mai fi interesat din actualii si fostii studenti, contine si un film cu autorul, cu alte opere ale lui, un fel de "minimalism expresionist" cum zice el, a lucrat si in Germania si in alte locuri. Asupra mea a avut un impact f. puternic ( e o sugestie de masina a mortii, cu mana destinului sau a lui Dumnezeu care alege la intimplare) si ma si intereseaza ca artist care lucreaza pe memorie, mi s-a parut apropiat de ce face Tadeusz Kantor si cind am citit o revista am vazut ca se inspira din Kantor cu "teatrul memoriei" ( "Clasa moarta"). In plus el lucreaza la o arhiva a batailor inimii, poti merge acolo sa iti inregistrezi inima pentru arhiva batailor inimilor care va fi instalata intr-un muzeu de pe o insula japoneza (e in film) intr-un arhipelag de o frumusete izbitoare.
Smaranda Vultur