Visatorul


 
Pe vremea in care eram un visator
  Eram in acelasi timp si un copil
  Si-mi aruncam dorintele
  Vintului care bîntuia salbatec.


 
Aveam curaj (sa încerc totul)
  eram plin de lumina
 
si în întunericul noptii.
  Dansînd usor
  nu ma temeam
  De timp si de puterea lui.


 
Ochii mei vedeau
  doar ceea ce inima-mi
  recunostea a fi frumos.
  Lumea imi apartinea
  eu fiind doar
 
visatorul
 
ei copil.
(Traducerea autoarei - cuvînt cu cuvînt. Frumusetea literara este în acest mod pierduta, dar va ofera posibilitatea de a întelege cuprinsul vorbelor) 
Dragii mei,cartea a aparut exact de Chanukka, sarbatoarea luminii, a sperantei...a visurilor noastre...a visurilor mele... Cu drag,Juli
Back to HOMR page
Ceasul de Buzunar

Vara se pregatea sa-si ia ramas bun. Cu ultimele puteri si cu orgoliul celui care pleaca dorind sa lase in urma sa doar impresii frumoase, aurise cu razele calde a unei dupaamieze tirzii acea coasta a dealului,  pe care se ridica cladirea.

Scufundat in gindurile sale statea asezat pe o banca scunda de lemn in gradina japoneza fixind liniile trase grijuliu, care incercuiau intocmai piatra. Urme in nisip…Rani adinci, clare, lasate de el,  acribic si  constincios, din nou si din nou, in fiecare zi, pe  obrazul pamintului.

Privirea  ii mingiiase podul rosu, arcuit,  atintind opera vietii sale.

„Mai sint atitea de facut“ suspina  el, mirindu-se cit de repede il cuprindeau tristetea si speranta in acelasi timp.

Casa, un fost cuptor de var, amintea intre timp mai mult de o cetate. Ea ii gazduia sufletul, creativitatea, visele toate. Tot, dar absolut tot ceace insemna pentru el viata, se afla aici. Era locul propriei sale zamisliri. Fiecare caramida pusa il intarea si pe el, fiecare pas il apropia de libertatea nemarginita a gindurilor sale.

Obosit isi trase ceasul din buzunar incredintindu-l caldurii ocrotitoare a palmei sale.  Un mic ceas vechi de miner, lucrat in argint…Degetele ii mingiiau
capacul bogat ornamentat, percepind mica imperfectiune a conturului in timp ce un
zimbet i se strecura printre buze. Cit de nesfirsit de indepartate erau unele evenimente!

Se revedea aidoma… in strafundurile  unei oglinzi, care nu retine nimic pentru sine ci raspindeste imaginile incredintate ei cu mare darnicie… un baitan in fata vitrinei prafuite a batrinului ceasornicar, pe una din strazile oraselului din vale, la poalele unor munti care se intrezareau vag in zare. Inca pe atunci, pe cind nu intelegea inca timpul, era fascinat de suflul linistit, ritmic, plin de taine a acestor misterioase mecanisme. Cu putinii lui bani de buzunar isi cumparase iluzia de a deveni stapinul trecerii timpului.

Deja in acea noapte se intilni insa cu umbra Spiritului Trecator, in turnul inca neterminat. Invaluit in lumina, acesta il facu sa inteleaga ca totul are un sfirsit, chiar si cercul timpului, care cindva, de la sine, inevitabil, se va inchide.

Spaima il cuprinse cind simtii cum ceasul ii aluneca din buzunar. Se izbi de piedestal cu un sunet innabusit. Apoi ramase indelung chircit pe pardoseala incaperii, abia respirind. Noaptea parea ca-si  face cuib in sufletul lui.

De atunci se afla in cautarea drumului, a unicei cai de a evita aceasta profetie. Un suris ii destinde trasaturile. Savurind inchide ochii. Solutia e la indemina. Cind clopotelele vor suna, opera, creatia lui va ramine pe acest petic de pamint, marturie a luptei sale cu timpul.

„Mai am inca multe de facut“, isi spuse el mirindu-se de sunetul clopotului pe care il botezase, in adierea vintului. „Adam ma cheama“, suspina el, realizind in tocmai acel moment ca ADAMA in limba bibliei inseamna PAMINT.

Traducere din germana: Alexandru Nass
Meditatii
                                                                                          
Era un drum anevoios drumul pe care ni-l alesesem...Ne ducea prin regiuni neexplorate. Solitudinea ne era tovaras vesnic. Tinta se afla înca în negura si, cel putin temporar, întratît de departe, ca noi, prospectanti pereni,   mai des o consideram pierduta.

De ce nu ne decretam esuati? Ce ne dadea energia de a ramîne pe drum?

Pornisem - exploratori pe un fagas ademenitor - si la început nu stiusem nimic de strigatele disperarii, care stateau la pînda. Desertul sperantelor muribunde, unde umorul devenise victima secetei, ne era nu numai necunoscut ci si de neînchipuit. Flacara optimismului se întetea mereu în inimile noastre....tocmai datorita acestui deficit al  imaginatiei? Sau din lipsa de experienta si necunostiinta de cauza? Oare numai lumina lunii ne proiecta tablouri fermecatoare pe ecranul sufletelor noastre?

Noptile ne împartaseau  azilul sigur al pîntecului matern.Adînc împaturiti în somn percepeam chemarea infinitului. În astfel de momente îmi doream sa-mi întind bratele pîna la luna...degetele mele ar pipaii vise tezaurizate de milenii si le-ar împartii generos ratacitorilor prin desertul neexplorat. Ma visam furînd luna. Ardeam de dor sa urmez vocatia colectionarului de vise. Vedeam fetele usurate, relaxate, cu ochi mirati si plini de lumina...simteam cum fericirea îmbobocea în suflete involuate, devenind o floare puternica.

Din pacate noaptea ma parasea din nou... desculta, adinc înradacinata în nisip, realizam la rasaritul soarelui intangibilitatea lunei.

Traducere din germana: Alexandru Nass
Die Taschenuhr
                                                                            
Der Sommer bereitete sich vor die Gegend zu verlassen. Mit letzter Kraft und mit der Eitelkeit eines Abschiednehmenden, der eine schöne Erinnerung hinterlassen möchte, besprühte er die Hügelseite auf der das Gebäude sich emporhob mit einem warmen, goldenen Strahl des späten Nachmittags.

Der Mann saß auf der niedrigen Holzbank im japanischen Garten und betrachtete die sauber getrennten Linien, die den Stein behutsam umkreisten. Sandspuren... Klare, tiefe Narben, die sorgsam und pflichtbewusst, täglich von ihm ins Gesicht der Erde eingemeißelt wurden.

Sein Blick glitt über die schwungvolle, rote Brücke und blieb haftend auf dem Werk seines Lebens.

„Noch immer unvollendet“, seufzte er und wunderte sich wie schnell Trauer und Erleichterung ihn überwältigten.

Das Haus, ein einmaliger Kalkofen, glich mittlerweile einer Festung. Es beherbergte seine Seele, seine Schöpfungskraft, seine Träume. Alles, was für ihn Leben bedeutete war hier zu finden. Es war der Ort seiner eigenen Erschaffung. Mit jedem angebrachten Stein wuchs er selbst aus sich heraus, mit jedem Schritt lief er seiner Freiheit entgegen.

Müde zog er die Uhr aus seiner Tasche und hielt sie schützend in der Wärme seiner Hand. Eine kleine, alte, aus Silber gefertigte Kumpeluhr... Seine Finger streichelten die reichverzierten Deckel, nahmen die eingebeulte Seite wahr und ein Lächeln entfuhr ihm. Wie weit entfernt doch einige Ereignisse waren! Er sah sich wie in der Tiefe eines Spiegels, der nichts für sich zurückhält, sondern großzügig die eingefangenen Bilder wiedergibt, als halbwüchsiger Knabe vor dem staubigen Schaufenster eines alten Uhrmachers, unten, auf der Straße eines Städtchens von deren Pflaster die Berge nur zu ahnen waren.

Schon damals, als er die Zeit noch nicht richtig verstand, wurde er von den geheimnisvollen Mechanismen und ihrem leisen, rhythmischen Atem fasziniert. Er erkaufte sich mit seinem spärlichen Taschengeld die Illusion, den Fluss der Zeit zu beherrschen.

In der selben Nacht, in dem noch nicht ausgebauten Turm, begegnete ihm aber der Schatten der Vergänglichkeit.
Verhüllt in einer Lichtgestalt ließ er ihn wissen, dass alles ein Ende hat, auch der Kreis der Zeit, der sich irgendwann ganz selbstverständlich schließt.

Erschrocken fühlte er plötzlich die Uhr aus seiner Tasche entgleiten und hörte ein dumpfes Geräusch. Er blieb lange Zeit, kaum atmend, kauernd auf dem Fußboden. Die Nacht schien sich in ihm einzunisten. Seitdem suchte er den Weg, den großen, einzigen Weg dieser Prophezeiung zu entkommen. Das Lächeln entspannte sein Gesicht. Genussvoll schloss er die Augen. Die Lösung lag nah. Sein Werk, seine Schöpfung wird für ihn weiterhin, wenn die Glöckchen läuten werden, stellvertretend auf diesem Fleck Erde von seinem Kampf mit der Zeit zeugen.

"Ich habe noch viel zu tun", dachte er und wunderte sich, dass die von ihm getaufte Glocke im wehenden Wind läutete. "Adam ruft mich", hauchte er, und es wurde ihm in diesem Augenblick bewusst, dass ADAMA in der Sprache der Bibel ERDE bedeutet.
Reflexion
                                                                        
Es war ein beschwerlicher Weg, der Weg den wir uns ausgesucht haben. Er führte durch unerkundete Landschaften. Die Einsamkeit war unser ständiger Begleiter. Das Ziel befand sich noch im Nebel und zeitweise so weit entfernt, dass wir, die ewig Suchenden, es oft fast verloren hätten.

Was hielt uns trotzdem davor zurück es aufzugeben? Was verlieh uns so viel Kraft, um weiterzugehen?

Wir waren, wie Forscher einer heißen Spur folgend aufgebrochen und wussten am Anfang nichts von aufkommenden Schreien der Verzweiflung. Wir kannten die Wüste des ausgedörrten Lachens und der sterbenden Hoffnung nicht und wir konnten sie uns auch nicht vorstellen. Lag unser immer wieder aufflammender Optimismus an der mangelnden Vorstellungskraft? Oder an den fehlenden Erfahrungen und Informationen? War es nur das Licht des Mondes, das uns bezaubernde Bilder auf der Leinwand unserer Seele entstehen ließ?

Die Nächte hatten die Geborgenheit des Mutterleibes. Tief im Schlaf verhüllt hörten wir die Rufe der Weite. In solchen Augenblicken wünschte ich mir den Mond zu erreichen, mit meinen Fingern die seit Jahrtausenden aufgestauten Träume dort zu erkunden und sie an alle in dieser noch unerforschten Wüste irrenden großzügig zu verteilen. Ich wollte ein Monddieb werden. Ich sehnte mich danach der Berufung eines Traumsammlers nachzueilen. Ich stellte mir die erleichterten, entspannten Gesichter von staunenden Augen erleuchtet vor, ich sah das Glück in verkümmerten Seelen erwachen und zarte Knospen sich in kräftige Blüten verwandeln.

Dann verließ mich, leider, erneut die Nacht und barfuß, tief im Sand verwurzelt, erkannte ich in der Morgendämmerung die Unerreichbarkeit des Mondes.
Cescuta de cafea                                                             


Aseaza-te un moment cu mine. Te rog. Uita de gandurile tale care te indeamna mereu sa te grabesti, sa alergi undeva sau - si mai rau - de undeva. Aseaza-te cu mine numai pentru timpul in care iti savurezi cafeluta. Ti-am pregatit-o deja, te asteapta. Fierbinte, aromata si cu caimac. Nu, nu este facuta la nisip…aici in Germania nu exista asa ceva. Cel putin asa cred eu. Sigura nu pot fi, deoarece mereu am impresia ca aici gasesti totul, daca stii unde sa cauti. Trebuie sa intru o data intr-una din cafenelele turcesti din oraselul meu de langa Frankfurt. Sunt cel putin trei intr-o raza de un kilometru. Ma uit din cand in cand prin vitrinele lor luminate, privesc prajiturile mici de pe tavile argintii si pipele de apa cu ornamentatia lor orientala. La Ada - Kaleh, poate iti mai amintesti de aceasta enclava de pe Dunare, nu am vazut astfel de utensile, dar o cafeluta am baut si acolo. Asezata pe un scaunas cu trei picioare, in umbra unui nuc batran, pe o strada prafuita. Doamne Dumnezeule, pe unde nu am baut eu o cescuta de cafea! In ordine cronologica imi este imposibil de a-ti insira localitatile, dar un lucru este sigur. Prima ceasca am baut-o intr-o vara fierbinte pe terasa casei nostre din Timisoara. Ii simt caldura in palma. Ca si acuma, cand stau cu tine. Uita-te la ceasca mea. Este din ceramica arsa. Pe smaltul verde se vad contururile prelinse a unor inimi purpurii. Este un cadou de despartire primit de la prieteni la plecarea din tara. Contururi prelinse din cauza lacrimilor. Este ultima ceasca ramasa din cele sase din setul primit. A fost cu mine peste tot, pe coasta Atlanticului, la Florenza… De aceea am vrut sa ti-o arat astazi tie, numai tie, care esti la fel ca si mine un modest calator pe acest drum pe care-l numim viata…
Durere

Incovoiata sedea
cu ochii inlacrimati...

Am pierdut un cantec        
sopti ea,
nu o melodie oarecare...     

Era imnul meu,                  
imnul meu de dragoste
in el cantasem soarele
si oceanul

intregul univers
si mult mai mult...

L-ai auzit?
Cu el pasarile migratoare
Zboara in neant...

Traducere din germana: Alexandru Nass
In urma exodului
                                           
Sunt arbor singuratec. Padurea s-a taiat.
Sunt cuib de randunica, pustiu si ruinat,
Samanta incoltita, crescuta din pamant,
Ce spulberarea noastra in note grave-o cant.


Sunt mangaierea calda ce o aveti in gand,
Sunt blanda adiere pe ochii care plang.
Sunt vestile de-acasa pe care le primiti,
Sunt… poate, amintirea pe care o iubiti.


Sunt dorul meu de zare, imens, coplesitor,
Naframa ce sugruma in fasa acest dor.
Sunt aripa ranita, pierduta in exod,
Sunt pasarea prin care renaste-al meu norod.


Sunt frunza vestejita, prelinsa din copac,
Privighetoare sura, ce-n izolare tac,
Izvorul ce adapa, tisnind acest pamant
Si ce destinul nostru incerc, timid, sa-l cant.


Sunt prietenul de-acasa. Atat, mai mult nu sunt
Poezii/Poeme/Meditatii
de Julia Henriette Kakucs