Azi "Ziua comemorarii eroilor cazuti pentru Israel" este o zi grea nu numai pentru familiile indoliate dar si pentru toti israelieni.Fara sa vrei auzi la TV, la radio atitea si atitea povesti triste. O mama care isi are baiatul in armata este si mai sensibila la aceste povestiri caci ea traieste o parte din grijile care le-au avut mamele indoliate in momentul nenorocirii.
Dar sa lasam tristetea deoparte
Va trimit un articol scris de nepoata mea, Luciana Friedman,despre baiatul meu, mezinul familiei, Roni 21 de ani ,soldat de aproape 3ani ,in Givati.,divizie care actioneaza in sudul tarii si in Gaza.
Luciana este ziarista in Timisoara si redactor sef al ziarului "Revista O.T.E.R."
(organizatia tineretului evreiesc din Romania).
Titlul articolului:" Instantanee israeliene de Purim"
Kati Elefant
Dar sa lasam tristetea deoparte
Va trimit un articol scris de nepoata mea, Luciana Friedman,despre baiatul meu, mezinul familiei, Roni 21 de ani ,soldat de aproape 3ani ,in Givati.,divizie care actioneaza in sudul tarii si in Gaza.
Luciana este ziarista in Timisoara si redactor sef al ziarului "Revista O.T.E.R."
(organizatia tineretului evreiesc din Romania).
Titlul articolului:" Instantanee israeliene de Purim"
Kati Elefant
Yom Ha'Atzmaut
Instantanee israeliene de Purim
Am revenit din Israel în ziua în care în scoli se celebra Purimul. Nu stiu daca este ocazia unei bucurii perpetue (ar fi si dificil când viata în Israel este uneori cinic de cruda!) dar este, fara putinta de tagada, sarbatoarea copiilor. Costume pline umor si culoare - camasi de armata asortate cu provocatoare fuste mini, Moshe Rabeinu purtându-si barba si toiagul, zeci de fluturasi (costumul în voga al anului) pentru cei între 2 la 6 ani, leoparzi si motociclisti fara motociclete - au dat un aer diferit unei linistite zile de duminica, Yom Rishon - prima zi de lucru a saptamânii.
Vedeam toate acestea din masina, alaturi de verisorul meu de 20 de ani. Dimineata si-a îmbracat în graba uniforma. Si-a luat prietena, pe frumoasa Linor în vârsta de 19 ani - purtând aceeasi îmbracaminte da armata si, amândoi cu pustile pe umar - s-au asezat în masina. Fata si-a privit unghiile scurte dar proaspat lacuite, s-a mai uitat înainte de doua-trei ori în oglinda si s-a speriat ca nu îsi gaseste parfumul preferat. El, Roni, verisorul meu, si-a luat CD-urile si i-a spus mamei lui ca peste doua saptamâni va mai avea nevoie de haine curate... Totul s-a desfasurat normal, în ordine, într-o rutina a ultimilor trei ani...
Trei ani de oboseala, greutati, teama, telefoane, pentru copii dar si pentru parinti. Le spun copii pentru ca i-am vazut înca jucându-se frenetic la calculator în urma cu patru ani, mergând la meciuri ale echipei Maccabi vopsiti în galben-albastru dar le pot spune, fara urma de îndoiala, barbati dupa zile si nopti de antrenament în desert, de misiuni în Gaza, de responsabilitati pe care un matur cu greu si le poate asuma. Roni, ca si fratii sai mai mari, nu mai este acelasi pe care l-am cunoscut în urma cu patru ani. Lumea aceasta se vede diferit dupa ce ai stat singur în transeele din dunele de nisip. Esti barbat, esti om si ceilalti se pot cu adevarat bizui pe tine.
Îi privesc în timp ce strabatem Tel Aviv-ul spre autobuzul care o sa îi duca la baza lor din desert, destul de aproape ca si kilometraj de Eilat si, totusi, atât de departe de mare... Amândoi se uita cu invidie la copiii, unii cu doar doi sau trei ani mai mici, care strabat mascati strazile. Le pare atât de rau ca pleaca, ar vrea sa se bucure si ei de aceasta sarbatoare - cea mai frumoasa din scoala. „Agluiada”, defilarea mastilor din fiecare scoala, se zareste printre gratiile scolilor si pe bulevarde. E atâta liniste si pace. Pace sub maslini. Oamenii ce pasesc apasat spre serviciu spre scoli sau gradinite nu se gândesc în acele clipe nici la ce va face Hamasul, nici la rezultatul alegerilor ce vor fi în 28 martie în Israel, nici la eventuale atacuri teroriste. Se gândesc la petrecerea de Purim, la ce le vor cumpara copiilor din Canion (sau Mall), la ce sa poarte, eventual pentru Bar Mitzva de mâine...
Între timp, într-o alta familie, prieteni din Ierusalim, azi o zi foarte trista. Se împlinesc exact zece ani de când fiul lor, Gadi, a fost ucis de o explozie sinucigasa în autobuzul numarul 18. S-au adunat prieteni, fosti colegi de liceu si armata. Acestia au azi copii care sarbatoresc Purimul, au un serviciu, o viata. Parintii lui Gadi nu au decât lacrimi secate într-un deceniu în care au încercat sa mearga mai departe, stiind, de fapt, ca nimic nu le va mai reda viata de dinainte.
E cea mai calda zi a acestei primaveri israeliene. Mediterana este albastra ca întinderea senina de deasupra ei. Geo-politica paleste, cel putin pentru câteva ore, în fata acestei imagini binecuvântate.
Îi privesc pe cei doi tineri în uniforma de lânga mine. Sunt „sabri”, „tabarim” pentru ca asa s-au nascut si asa au devenit. Roni scoate un scurt oftat de regret ca nu este de Purim alaturi de familie. Liron, îl consoleaza: „nu e nimic, macar suntem împreuna”. Îi întreb daca au ocazia sa se vada în baza în baza... Nu, mai deloc. Dar macar se stiu aproape.
„Acolo simtiti ca e Purim?” - îndraznesc sa îl întreb. „Acolo nu simti nimic” îmi raspunde si stiu ca de acum încolo ar fi bine sa nu îl mai întreb nimic despre asta. Un „sabre” nu se va plânge de greutati, mai ales unei rude poposite din România.
Matusa mea îi îmbratiseaza. Plecam. Ei pleaca. Tineri de 15-16 ani cînta pe strazi bucuria Purimului. Atâtea culori, atâtea arome, atâtea nuante de piele - toata gama de la alb-fildes la abanos - cu totii evrei. Peste doi ani acesti copii vor purta aceeasi uniforma. Peste trei ani copilaria va fi pentru ei o amintire. Le va mai fi dor de Purimul copilariei, în timp ce vor astepta o adevarata pace sub maslini.
Luciana Friedmann
Am revenit din Israel în ziua în care în scoli se celebra Purimul. Nu stiu daca este ocazia unei bucurii perpetue (ar fi si dificil când viata în Israel este uneori cinic de cruda!) dar este, fara putinta de tagada, sarbatoarea copiilor. Costume pline umor si culoare - camasi de armata asortate cu provocatoare fuste mini, Moshe Rabeinu purtându-si barba si toiagul, zeci de fluturasi (costumul în voga al anului) pentru cei între 2 la 6 ani, leoparzi si motociclisti fara motociclete - au dat un aer diferit unei linistite zile de duminica, Yom Rishon - prima zi de lucru a saptamânii.
Vedeam toate acestea din masina, alaturi de verisorul meu de 20 de ani. Dimineata si-a îmbracat în graba uniforma. Si-a luat prietena, pe frumoasa Linor în vârsta de 19 ani - purtând aceeasi îmbracaminte da armata si, amândoi cu pustile pe umar - s-au asezat în masina. Fata si-a privit unghiile scurte dar proaspat lacuite, s-a mai uitat înainte de doua-trei ori în oglinda si s-a speriat ca nu îsi gaseste parfumul preferat. El, Roni, verisorul meu, si-a luat CD-urile si i-a spus mamei lui ca peste doua saptamâni va mai avea nevoie de haine curate... Totul s-a desfasurat normal, în ordine, într-o rutina a ultimilor trei ani...
Trei ani de oboseala, greutati, teama, telefoane, pentru copii dar si pentru parinti. Le spun copii pentru ca i-am vazut înca jucându-se frenetic la calculator în urma cu patru ani, mergând la meciuri ale echipei Maccabi vopsiti în galben-albastru dar le pot spune, fara urma de îndoiala, barbati dupa zile si nopti de antrenament în desert, de misiuni în Gaza, de responsabilitati pe care un matur cu greu si le poate asuma. Roni, ca si fratii sai mai mari, nu mai este acelasi pe care l-am cunoscut în urma cu patru ani. Lumea aceasta se vede diferit dupa ce ai stat singur în transeele din dunele de nisip. Esti barbat, esti om si ceilalti se pot cu adevarat bizui pe tine.
Îi privesc în timp ce strabatem Tel Aviv-ul spre autobuzul care o sa îi duca la baza lor din desert, destul de aproape ca si kilometraj de Eilat si, totusi, atât de departe de mare... Amândoi se uita cu invidie la copiii, unii cu doar doi sau trei ani mai mici, care strabat mascati strazile. Le pare atât de rau ca pleaca, ar vrea sa se bucure si ei de aceasta sarbatoare - cea mai frumoasa din scoala. „Agluiada”, defilarea mastilor din fiecare scoala, se zareste printre gratiile scolilor si pe bulevarde. E atâta liniste si pace. Pace sub maslini. Oamenii ce pasesc apasat spre serviciu spre scoli sau gradinite nu se gândesc în acele clipe nici la ce va face Hamasul, nici la rezultatul alegerilor ce vor fi în 28 martie în Israel, nici la eventuale atacuri teroriste. Se gândesc la petrecerea de Purim, la ce le vor cumpara copiilor din Canion (sau Mall), la ce sa poarte, eventual pentru Bar Mitzva de mâine...
Între timp, într-o alta familie, prieteni din Ierusalim, azi o zi foarte trista. Se împlinesc exact zece ani de când fiul lor, Gadi, a fost ucis de o explozie sinucigasa în autobuzul numarul 18. S-au adunat prieteni, fosti colegi de liceu si armata. Acestia au azi copii care sarbatoresc Purimul, au un serviciu, o viata. Parintii lui Gadi nu au decât lacrimi secate într-un deceniu în care au încercat sa mearga mai departe, stiind, de fapt, ca nimic nu le va mai reda viata de dinainte.
E cea mai calda zi a acestei primaveri israeliene. Mediterana este albastra ca întinderea senina de deasupra ei. Geo-politica paleste, cel putin pentru câteva ore, în fata acestei imagini binecuvântate.
Îi privesc pe cei doi tineri în uniforma de lânga mine. Sunt „sabri”, „tabarim” pentru ca asa s-au nascut si asa au devenit. Roni scoate un scurt oftat de regret ca nu este de Purim alaturi de familie. Liron, îl consoleaza: „nu e nimic, macar suntem împreuna”. Îi întreb daca au ocazia sa se vada în baza în baza... Nu, mai deloc. Dar macar se stiu aproape.
„Acolo simtiti ca e Purim?” - îndraznesc sa îl întreb. „Acolo nu simti nimic” îmi raspunde si stiu ca de acum încolo ar fi bine sa nu îl mai întreb nimic despre asta. Un „sabre” nu se va plânge de greutati, mai ales unei rude poposite din România.
Matusa mea îi îmbratiseaza. Plecam. Ei pleaca. Tineri de 15-16 ani cînta pe strazi bucuria Purimului. Atâtea culori, atâtea arome, atâtea nuante de piele - toata gama de la alb-fildes la abanos - cu totii evrei. Peste doi ani acesti copii vor purta aceeasi uniforma. Peste trei ani copilaria va fi pentru ei o amintire. Le va mai fi dor de Purimul copilariei, în timp ce vor astepta o adevarata pace sub maslini.
Luciana Friedmann